Binecredinciosul Domn Ştefan cel Mare, între îndoială şi sfinţenie

,,Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fiii, că vremea în lume e grea…”

S-au împlinit în vara aceasta (la 2 iulie) 502 ani de la trecerea la cele veşnice a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt şi 14 ani de la canonizarea şi generalizarea cultului său în toată ţara.Ştefan cel MareŞtefan cel Mare

Atunci, în 1992, s-au auzit destule voci de contestare a acestui act, pe motiv că luarea unei decizii sinodale în acest sens n-ar fi justificată. Vociferările n-au încetat însă nici după acest act oficial al Bisericii Ortodoxe Române, ele venind mai cu seamă din partea unor laici, intelectuali cu pretenţii de elită, plini de mândria îndoielii – aproape obligatorie pentru un om cult – şi nu numai de la aceştia ci şi de la cei dotaţi cu simplitate dar smintiţi de aiurelile formatorilor de opinie, ba chiar şi unii clerici mai tradiţionalişti au fabricat sintagma: sfânt nesfânt.

De ce această rezervă atât de puternică faţă de canonizarea celui mai mare domnitor moldovean şi de ce nu, al tuturor românilor, din partea unor grupuri elitiste şi a altor oameni oneşti, dar neorientaţi în problemele istoriei şi mai ales în problemele sfinţeniei?

Starea aceasta se datorează neştiinţei ori formării unei imagini unilaterale despre marele domnitor, dobândite în şcoală sau din literatură, în care se prezenta un mare erou naţional, brav conducător de oşti şi apărător al Moldovei de turci şi alte neamuri duşmane, dar crud, puţin aventurier şi afemeiat; se mai adaugă în final că a fost mare ctitor de mănăstiri şi biserici, fără să se insiste asupra mobilului religios care a stat la baza acestei lucrări şi asupra consecinţelor spirituale în popor.

După 1948, când s-a făcut reforma generală a învăţământului şi s-a pus la bază ideologia ateistă marxistă, cunoştinţele despre credinţa şi evlavia domnitorului nu puteau fi predate în şcoală, iar după 1989 situaţia nu s-a îmbunătăţit. Mai toată lumea cunoaşte pasajul cronicarului Grigore Ureche din Letopiseţul Ţării Moldovei: ,,Fostau acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat; [….] La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să îndărăpteze .[…] Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor”. În epoca naţional-comunismului, când Ceauşescu se vedea pe sine drept urmaşul unei ilustre galerii de domnitori şi voievozi, drepţi şi iubitori ai neamului, vărsarea de sânge nevinovat pe care o practica Ştefan era un lucru care îi deranja pe politrucii care trebuiau să construiască portretele idealizate ale domnitorilor ce urmau să-l prefigureze pe ,,geniul Carpaţilor”.

După 1989, eforturile de îndepărtare a ideologiei ceauşiste s-au soldat însă şi cu un veritabil contra-discurs pe marginea relaţiilor sale sentimentale şi a-l proclama sfânt ar fi chipurile, un act de hulă, un semn al decăderii noastre. Auziţi ce lucrare diabolică de dărâmare a valorilor spirituale de cei ce pregătesc marele spectacol al dezastrului şi descompunerii, a celor care luptă contra tuturor majusculelor (Patrie, Biserică, Familie, Morală, Tradiţie) pentru afirmarea (non)valorilor mai puţin convenţionale, oficiale.

Cine-i contestă sfinţenia şi cine-l denigrează pe atletul creştinătăţii?

Ştefan cel Mare şi Sfânt

Ştefan cel Mare şi Sfânt

De bună seamă cei neduşi la biserică ani în şir şi de o calitate morală îndoielnică, contaminaţi de ispita de a nu fi sfinţi, ignorând că sfinţenia lui Ştefan cel Mare nu începe odată cu canonizarea (aceasta neavând decât un caracter declarativ) şi că poporul i-a conferit această calitate cu peste 500 de ani în urmă. Iată ce scrie acelaşi cronicar: ,,Iar pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său. Că după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan” (Sfântul Ştefan).
Ceea ce scrie cronicarul în aceste rânduri nu este un lucru excepţional, ci un fapt cât se poate de firesc pentru mentalitatea omului medieval, care are o percepţie diferită de a noastră în ce priveşte relaţia conducătorului politic cu Dumnezeu. Controversa s-a purtat şi se mai poartă asupra aspectului moral din viaţa acestui uriaş voievod creştin pe care Dumnezeu l-a dăruit românilor, aşa cum scria la 1648 mitropolitul Simeon Ştefan în prefaţa Noului Testament de la Bălgrad: ,,N-au făcut Dumnezeu oamenii pentru crai, ci au ales Dumnezeu şi au rânduit craii şi domnii pentru oameni”. Rânduind stăpânitori de seamă peste popoare, voinţa divină intervine direct în istoria popoarelor aducându-le la dreapta credinţă s-au încercându-le crunt uneori după un plan numai de Dumnezeu ştiut, fapt lesne de constatat şi în vremurile noastre. Pentru cei ce fac alergie la moralitatea marelui Ştefan, iată câteva exemple din Sf. Scriptură, cu bunele şi cu relele lor: Noe salvează lumea cu poruncă de la Dumnezeu dar el este omul care cade victimă unei slăbiciuni: s-a îmbătat. Beţia a fost un accident care nu a anulat statura lui Noe; uriaşul David, numit părintele lui Dumnezu, cade în desfrânare cu Batşeba, trimiţându-i şi bărbatul la moarte: curvie* şi omucidere. Şi demonii îl vor recunoaşte pe Iisus ca fiu al lui David; şi exemple ar mai fi. Deci lucrurile trebuie privite la înălţimea lor, nu coborâte la o analiză răutăcioasă, la josnicia şi micimea noastră. La nivelul celor doi uriaşi ai Bibliei şi al uriaşului Moldovei, vă puteţi imagina ce diavol a trimis iadul să-i biruie şi să-i lupte? Nu un drac prost – vorba unui confrate – s-a dus să-l ispitească ci un voievod al iadului s-a dus şi s-a luptat cu el şi l-a biruit uneori.

Ce făcea Măria sa?
Ştia să-şi izbească fruntea-i mândră de lespedea bisericii şi cu puterea cu care făcea păcatul, şi se pocăia. Mănăstirile ridicate de el sunt şi fapte de pocăinţă, nu de grandomanie şi nici numai de slăvire a lui Dumnezeu. El rămâne în eternitate ca un pocăit teribil, ca un metanoizat. Putea fi mare fără un duhovnic mare? Niciodată!

Am lăsat în final un alt aspect de care fac uz îndoielnicii: incompatibilitatea între viaţa personală agitată a domnitorului moldav şi o viaţă ,,standard” de sfânt. În general, omul obişnuit asociază noţiunea de sfinţenie cu cea de asceză în mod aproape automat. Aceasta, probabil ca urmare a unui proces psihic de compensaţie: obosit de pustiul spiritual parcurs în fiecare zi, golit aproape de orice sâmbure de transcendent, omul recurge la figura ascetului tipic, a monahului îmbunătăţit, ca ideal de viaţă duhovnicească, sau figuri clasice din paginile Patericului. Pe aceştia, transfiguraţi de asceză şi înveşmântaţi sărăcăcios, poporul îi recunoaşte drept sfinţi şi este greu de lărgit cadrul mental în care este fixat acest concept de atâtea generaţii.

Ce are în comun Ştefan cel Mare cu Părinţii Pustiei?
Puţine, la prima vedere. Multe, dacă-i socotim meritele şi-i numărăm ctitoriile. Luat în particular, sub aspectul strict al moralei, uriaşul moldav, distruge cuminţenia unei vieţi creştine obişnuite. El nu încape în această morală pentru că Dumnezeu l-a zidit pe alte dimensiuni. Noi trebuie să înţelegem locul în care a fost el aşezat şi ce a urmărit Dumnezeu cu el în marele univers al existenţei. Cum să-l judecăm noi? El a întemeiat universul mistic al Moldovei şi oare să nu i se facă şi lui parte, acolo, de ceea ce dobândim noi aici, datorită lui? Când noi avem de cinci sute de ani libertatea să îngenunchem în splendorile făcute de mâna lui, să nu i se contabilizeze şi lui ceva din bucuria cea sfântă pe care o simţim în universul creat de el? Să vă gândiţi bine cui datorăm faptul că astăzi dacă putem să ne rugăm şi să ne mântuim sufletele: se datorează foarte mult lui Ştefan cel Mare. El nu s-a mântuit singur, dar ne-a ajutat pe noi să ne mântuim. De aceea nu eu sau tu sau scriitorul cutare, sociologul sau moralistul şi alţii asemenea lor, vor veni să hotărască sfinţenia. Aceasta nu o hotărăşte omul ci Biserica, fiindcă este mai mare decât omul şi nu poate greşi. Să ne gândim cum se cuvine la Ştefan cel Mare care, la rândul lui, s-a gândit numai cum se cuvine la noi şi să-I spunem lui Dumnezeu: ,,Doamne, iartă-l că iată ce a făcut”.

,,Sfinte Mare Voievodule Ştefane, Părintele neamului românesc, iartă-i pe toţi cei care te judecă şi te denigrează; iartă-mă şi pe mine păcătosul că am judecat pe cei ce te judecă. Ajută-ne împotriva celor care ne copleşesc cu viclenia şi cu minciuna şi ridică neamul tău deasupra potrivnicilor. Întăreşte credinţa slăbită de ispitele veacului, surpă ereziile şi luminează-ne calea mântuirii, ca împreună cu tine să ne bucurăm în Patria cerească”.
Amin!

Pr. Radu Ungurean

Notă: În articol, părintele Radu Ungurean foloseşte „adulter” în loc de „curvie”. Consider că această înlocuire este o eroare „tehnică” a părintelui, fie una a redactorului , întrucât înlocuirea cuvintelor autentice grăitoare de păcat este inadmisibilă. Cei care încearcă să prostească lumea prin înlocuiri a cuvintelor incomode, deja au demonstrat lepădarea (de) şi incomoditatea limbajului vechi, strămoşesc a Sfintei Scripturi. (Cuvântul „adulter” nu este pomenit în Biblie nici o dată!) Iar cei care se leapădă de Sfânta Scriptură – Cuvântul lui Dumnezeu, se leapădă de Dumnezeu; şi celor ce înlocuiesc cuvintele, deşi nu direct în Biblie, cad sub judecata Domnului din ultimile 4 verseturi ale Apocalipsei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: