Codificarea Vs. Ortodoxia

„Nimeni nu ne poate da binecuvântare să luăm codul cu bare, pentru că Domnul ne-a dat voinţă liberă, care trebuie preţuită şi păzită, şi nu există dar de la Dumnezeu mai preţios şi mai mântuitor”

“Limita între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea satanei devine tot mai îngustă”

În ultima vreme atât în atitudinea mirenilor, cât şi a clerului, se observă o oarecare placiditate cu privire la campania de codificare (mai curând silnică decât benevolă). Cum vă explicaţi această indiferenţă?

Conştiinţa duhovnicească a multora dintre enoriaşi abia se trezeşte, iar simţul primejdiei s-a pierdut. De la slujitorii altarului se aşteaptă uneori imposibilul: ca ei să ne arate calea, s-o netezească şi să ne ducă de mână, pe făgaşul creşterii duhovniceşti, direct în Împărăţia Cerească. În realitate este necesară o continuă nevoinţă molitfelnică, o curăţire a conştiinţei şi nădejdea neclintită în ajutorul lui Dumnezeu. În caz contrar, orice mărturisire a Adevărului dumnezeiesc din partea preotului rămâne zadarnică şi nu aduce nici un folos. Din acest motiv, o parte a clerului păstrează tăcerea şi se roagă pentru trezirea creştinilor din somnolenţa duhovnicească. Pur şi simplu cuvintele nu ating conştiinţa.

Vlădâca Ioan de Sankt Petersburg spunea că în vremurile noastre se repetă decăderea duhovnicească a omenirii din epoca primei veniri a lui Hristos pe pământ. Deşi cunoscători ai legămintelor dumnezeieşti din Vechiul Testament ştiau că în faţa lor se află Hristos Cel întrupat pentru mântuirea lor şi totuşi orbiţi fiind de răutatea lumii aceleia L-au răstignit. Tot aşa şi la a Doua Venire, deşi poporul lui Dumnezeu cunoaşte profeţiile Sfântului Ioan Teologul marea majoritate a creştinilor nu vor şti să le deosebească, în realitatea înconjurătoare. S-a scris că „satana îi va ispiti, dacă va fi cu putinţă şi pe cei aleşi”, adică pe noi, creştinii ortodocşi. (Notă: când ne referim la creştini ortodocşi – ne referim la ortodocşii autentici! – n. admin) De ce iudeii L-au răstignit pe Domnul? Pentru că starea duhovnicească a poporului era jalnică, o mare parte din iudei nu se orientau în profeţiile biblice şi credeau orbeşte în cele spuse de rabini, care manevrau cunoştinţele din cărţi în scopurile lor personale. Acest dezastru duhovnicesc nu s-a abătut pe neaşteptate, ci a fost cultivat pe parcursul mai multor ani de apostazie, transmiţându-se din generaţie în generaţie. În prezent starea poporului nostru (Părintele se referă la poporul rus, însă există multe similitudini cu situaţia din România – n. red.) pare tot mai apăsătoare, cu toate că lăcaşurile Domnului sunt pline de creştini, iar Biserica sporeşte vizibil. Dar iată că Duhul lui Dumnezeu, care poate să se odihnească numai în inimi curate, se împuţinează mereu. De regulă, centrul de greutate al vieţii noastre nu se află în Biserică, ci în viaţa lumească, aici pe pământ. De aceea orice amintire despre cele duhovniceşti şi îndeosebi despre evenimentele urmând să se săvârşească după cea de a Doua Venire a lui Hristos, trezesc în noi sentimente de respingere şi refuz. Din Revelaţia Sfântului Ioan Teologul aflăm că pecetea antihristului va fi pusă practic fiecărui om. Şi doar puţini la număr vor fi acoperiţi de harul lui Dumnezeu, şi aceştia vor fi răpiţi la cer fără a cunoaşte moartea. În Sfânta Scriptură scrie „Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui” (Mt. 24, 13). Prin urmare, vremurile noastre necesită instruirea la şcoala răbdării, fiindcă vedem cu toţii nelegiuirile comise atât în ţara noastră, cât şi în lume. Sub ochii noştri se distruge sistemul de ocrotire al sănătăţii, sistemul de învăţământ, armata, care şi-a pierdut capacitatea de apărare a patriei (lucruri perfect valabile şi pentru România anului 2009 – n. admin). Iar aceşti duşmani există, n-au dispărut, deşi acum ei îşi oferă insistent prietenia. Dar ştim bine cât de străine le sunt lor sentimentele prieteneşti faţă de ţara noastră pravoslavnică. Ţară, a cărei mentalitate nu se potriveşte nicicum cu mentalitatea popoarelor apusene, care de multă vreme şi-au pierdut credinţa lor mântuitoare în Hristos. Cum ar putea ei să înţeleagă ţara noastră, traiul nostru şi cu atât mai mult sufletul poporului nostru?

Vlădâca Ioan ne-a prevenit că lepădarea de credinţă – apostazia – se va instala şi în mijlocul poporului nostru ca să nu rămână oameni nelămuriţi cu privire la cele duhovniceşti. Iar Domnul va despărţi oile de capre, precum glăsuieşte Sfânta Scriptură, adică pe oamenii care slujesc altui duh. Iată că limita între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea satanei devine tot mai îngustă. Dumnezeu, Cel Atotmilostiv nu voieşte să prelungească agonia duhovnicească a lumii: „Căci de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar fi scăpat nici un trup, dar pentru cei aleşi, pre care I-a ales, a scurtat acele zile!” (Mc. 13, 20).

Referitor la chestiunea CNP-ului în presa bisericească se fac auzite cele mai diferite opinii. Arhiep. Evlogie de Suzdal şi Vladimir, în general, nu vede (spre deosebire de clerul său) nici o deosebire între codul cu bare internaţional, impus cetăţenilor şi un bilet de tramvai. Ierom Rafail (Berestov), pe aceeaşi pagină a ziarului Rusia Ortodoxă, nr. 1/2000, spune că:

„… unii păstori relativ înduhovniciţi, dar aflaţi sub înrâurirea nălucirii demonice, nu văd nimic primejdios, sfătuindu-i pe creştini să primească paşaportul şi cartela cu codul barat şi numărul de identificare, conţinând cei trei de şase, cifra numelui antihristului. În felul acesta, ei îi duc în ispită pe păstoriţii lor, dar amar celor de la care le vine ispita”.

În acelaşi ziar citim articolul Arhim. Gheorghe (Capsanis), egumenul Mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos, în care este expusă poziţia, argumentată, a creştinului pravoslavnic. Ierom. Hristodul Aghioritul scrie că:

„Pe unii, care stau în fotolii largi şi încăpătoare, care au salarii grase şi a căror activitate nu este controlată, pe aceştia nu-i interesează de loc cele ce le-am spus. Singurul lucru care-i interesează este ca, vânzându-le pe toate, vânzând tot, să aibă ei înşişi avantaje materiale, economice. Din lipsa de argumente care să justifice atitudinea lor de nejustificat, aceştia se cheltuiesc într-o luptă de exterminare, care are ca singură ţintă aruncarea cu noroi asupra tuturor celor care spun adevărul. Pe aceştia îi caracterizează drept fanatici, apucaţi, posedaţi, nebuni care cred în numerologie, parareligioşi, care se îmbogăţesc informând poporul. Ei încearcă cu orice chip să abată poporul şi să-i vatăme gândirea. Datorită faptului că noi suntem lipsiţi de viclenie, dar şi pentru că ei deţin toate mijloacele, reuşesc, până la un anumit punct, să strice judecata poporului şi astfel să-l ameţească şi să închidă gura tuturor celor care strigă, denunţând înşelarea poporului. Dorim să punem aici răspunsul pe care îl dau evreii farisei şi urmaşii lor de astăzi, fiecăruia care îndrăzneşte să tragă semnalul de alarmă al epocii noastre, răspuns care este: <În păcate te-ai născut tu întreg şi tu ne înveţi pe noi?> (Ioan 9, 34). Vedeţi până la ce punct au ajuns oamenii statului, care din păcate, aşa cum ne-am informat acţionează în colaborare cu feţe bisericeşti sau persoane din rândurile Bisericii, purtând răspunderea pentru multele probleme care chinuiesc Biserica şi ţara noastră”.

Arhim. Ambrozii Iurasov

Arhim. Ambrozii Iurasov

Arhim. Ambrozie (Iurasov) la „Radio Radonej” declara că numărul trebuie luat, fiindcă, în caz contrar, unii cu nervii mai slabi, ar putea să se sinucidă. De aceeaşi părere este şi diac. Kuraev, într-o broşură pe aceeaşi temă. Ucigătoare logică, nimic de zis. Îndeobşte adepţii acceptării CNP-ului nu prea stau bine cu argumentele. Îi întrebi una şi ei îţi răspund cu totul altceva (în fond, acesta este rodul mentalităţii ecumeniste). Aşa că nu se poate spune despre cler că tace.

Şi totuşi, cum ar trebui să procedeze cei neexperimentaţi în probleme duhovniceşti? Cel mai nimerit este să se informeze prin intermediul diverselor publicaţii, să se roage la Dumnezeu să-i înţelepţească şi să asculte cu luare aminte vocea conştiinţei lor. Să ascultăm deci această voce şi să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu, lăsate nouă pe pământ.

De cine să ascultăm? – a fost întrebat stareţul Paisie Aghioritul. Acesta a răspuns:
„Ascultaţi de duhovnicii voştri, dar mai mult ascultaţi de Biserica lui Dumnezeu. Creştinul să aibă răbdare să vadă cum va reacţiona Biserica, pentru că mulţi pun întrebări, dar puţini înţeleg răspunsurile. Am scris limpede în cărticica mea Semnele vremurilor, fiecare să procedeze potrivit cu conştiinţa sa. Nu mi-am spus părerea mea, ci am formulat simplu cuvintele lui Hristos, ale Evangheliei, pentru că propria noastră părere trebuie să o supunem voii lui Dumnezeu, exprimată în Evanghelie. Până ce Biserica va acţiona, „Tu rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus” (II Tim. 3, 14-15). Dacă Biserica va lua o poziţie serioasă, se va respecta libertatea credincioşilor, aşa încât cel ce vrea, îşi va lua noul buletin, iar cel ce nu vrea, îl va păstra pe cel vechi. Cei ce vor să se folosească (lumeşte) vor lua noul buletin, iar ceilalţi, sărmanii, cei credincioşi, vor avea buletinul vechi”.

Fiecare creştin să fie cu luare aminte. Să nu stingeţi flacăra dreptăţii lui Dumnezeu în voi înşivă şi atunci ambianţa, mediul, evenimentele înconjurătoare vor fi pe înţelesul tuturor şi va fi mai uşor de lămurit. Tema noastră include abc-ul vieţuirii duhovniceşti, însă majoritatea creştinilor nici abc-ul nu-l mai cunosc. Aşa cum turma fără minte se repede în toate părţile, aşa şi oamenii, fiecare trăieşte cu pasiunile sale, iar la Biserică vin numai ca să nu-i mustre cugetul, pentru liniştea lor sufletească; afacerile lumeşti vin să le aşeze sub blagoslovenia lui Dumnezeu, adică şi lui Dumnezeu îi slujesc şi lumii. Însă Domnul ne-a preîntâmpinat că nu este cu putinţă a sluji la doi stăpâni: ori îl iubim pe Dumnezeu şi trăim după legile Lui, ori înclinăm să trăim după legile lumeşti şi ne preocupăm exclusiv de viaţa pământească, de bunăstarea noastră aici, lăsând problemele duhovniceşti „pe mai târziu”. Dacă nu-L vom mânia pe Dumnezeu şi vom păstra adevărul dumnezeiesc în noi, acest adevăr va deveni nu numai un fir călăuzitor în viaţă, ci vom avea mereu posibilitatea de a fi ajutaţi de Domnul. După cum se ştie Domnul n-a venit să-i mântuiască pe cei drepţi, ci să-i întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Cum se poate ca un păstor să spună că e tot una a primi sau a nu primi numărul?! Doar un năimit poate susţine aşa ceva. S-a pus problema codului la ultimul Sinod arhieresc?

Am discutat cu unul din participanţii la acest sinod, însă, „chestiunea respectivă în mod special nu a fost examinată”. S-a dat citirii hotărârea chiliinică a Sfântului Sinod, votată în unanimitate. Însă, de pe acum se vede că n-a rezultat nici o unanimitate. Împotriva codificării au protestat vehement unii arhierei, ca episcopul Teodor de Kameneţ-Podolsk (Lavra Maicii Domnului de la Poceaev). Acesta se află în fruntea luptei de rezistenţă împotriva codificării, împotrivire eroică care a dus în Ucraina la anularea deciziei de codificare forţată la nivel de stat. Lavra Poceaevsca a fost şi rămâne un bastion ortodox de rezistenţă împotriva catolicismului şi uniatismului. Alături de acesta au protestat Arhiep. Augustin de Lvov şi Mitr. Agatanghel al Odessei. De asemenea o parte a clerului rus, nu mă refer la arhierei, s-a arătat preocupată de actuala stare de lucruri. Unii dintre arhierei, însă, ca de pildă Arhiep. Victor de Tver, i-au înfruntat cu înverşunare şi fără să-şiArhiep. Victor de TverArhiep. Victor de Tver ascundă iritarea, pe cei care au îndrăznit să protesteze. Nu există o poziţie unitară. Nu voi începe să analizez aici motivele divergenţelor, ele nu sunt greu de observat şi de înţeles. Este suficient să ne amintim de sinodul ecumenic din anul 325, când sute de episcopi care acceptaseră erezia ariană, au încercat să înfrângă rezistenţa a doi episcopi. Însă Duhul lui Dumnezeu, Carele a pogorât asupra lui Spiridon al Trimitundei şi al lui Nicolae Făcătorul de minuni, a binevestit în chip atât de minunat Adevărul, încât el s-a descoperit tuturor. Trebuie cerută o dezbatere deschisă şi amănunţită a divergenţelor iscate la un sinod local şi nu arhieresc. Doar o hotărâre sobornicească cu privire la o chestiune atât de însemnată pentru viaţa fiecărui creştin ortodox ar putea să aibă vreo pondere. Desigur, putem să ne prefacem că nu există nici o tangenţă între codificare şi Apocalipsă, deşi circulara Sfântului Sinod vădeşte, totuşi îngrijorare.

Istoria Bisericii ne este cunoscută, actuala stare de lucruri nu prezintă o excepţie, ci doar fermitatea mărturisirii noastre de credinţă poate să ne cheme în ajutor mâna lui Dumnezeu, pentru a destrăma păinjenişul complicatelor uneltiri şi stratageme. Domnul ne-a lăsat nouă Biserica Sa, care ne înţelepţeşte întru Dumnezeu. În ea noi obţinem nu numai pacea sufletului, nu numai mângâiere în necazuri şi scârbe, ci ne facem fii ai lui Dumnezeu. Menirea salvatoare a Bisericii Ortodoxe, însemnătatea ei, se păstrează până în zilele noastre. Este unicul aşezământ de pe pământ, unica instituţie, care ne poate acorda ajutorul mântuitor, prin care Domnul îi poate ajuta pe fiecare om. Mai întâi de toate, Tainele lui Hristos nu numai că însănătoşesc sufletul şi trupul nostru, ci tămăduiesc şi mintea noastră. Domnul ne dă cuget bun. Mi s-a întâmplat să observ la unii dinte enoriaşii noştri simpli cu inima unele cugetări înţelepte, pe care nici un teolog nu le-ar putea concepe. Domnul iubeşte pe cei simpli cu inima. În chestiuni duhovniceşti nu se cuvine să filozofăm după cheful intelectului, ci mai curând să ne străduim să dobândim cuget dumnezeiesc, care se dă inimilor simple şi iubitoare, apte să recepţioneze adevărul, principiul viu şi nu numai să-l recepţioneze, ci să-l şi trăiască. Iată cum acei, puţini la număr, care cu orice preţ vor dori să păstreze în sine acest adevăr se vor mântui.

Mulţi dintre noi cunoaştem din cărţi despre prigoana creştinilor din primele secole ale creştinismului. Mamele, mergând la chinuri, îşi luau şi copilaşii. Tiranii se minunau. Conştiinţa lor împietrită nu putea să înţeleagă cum de creştinii, pregătindu-se de moarte, îşi luau cu ei şi copiii. Vedeţi cum oamenii îl iubeau pe Dumnezeu! Bineînţeles că noi acum, în multe privinţe, atât în ceea ce priveşte curăţia sufletească, cât şi dispoziţia inimii, ne deosebim de creştinii care vieţuiau în acele vremuri, dar, cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu întotdeauna este acelaşi. De ce să gândim că adevărul poate fi divers? Nu există adevăruri diferite, pentru că Duhul lui Dumnezeu este unul. Mărturisind de-a pururi una şi aceeaşi, El nu poate să conducă la nici un fel de divergenţe de păreri. Dacă şi apar păreri deosebite privitoare la chestiunile duhovniceşti, acest lucru se întâmplă nu pentru că Duhul lui Dumnezeu vesteşte în chip diferit, ci din cauza tentativelor de denaturare a dumnezeiescului Duh. Cum se poate ca un păstor să spună că e tot una a primi sau a nu primi numărul?! Doar un năimit poate susţine aşa ceva, un păstor năimit, căruia nu-i pasă de soarta turmei păstorite, iar atunci când vine lupul, nu-i apără pe cei ce i-au fost încredinţaţi. Despre toate acestea Domnul ne previne în Evanghelie (Ioan 10, 12-13). De asemenea ne preîntâmpină că „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15, 14). Aşa a fost şi cu două mii de ani în urmă. Oamenii puneau preţ mai curând pe viaţa înconjurătoare decât pe realităţile duhovniceşti revelate lor de către proorocii lui Dumnezeu.

Cei însemnaţi cu pecetea antihristului n-au nici o nădejde de scăpare. Ei vor fi pedepsiţi nu numai aici pe pământ, ci încă şi mai crunt, în iad. Părinte în ce constă pericolul acceptării acestor numere şi dacă este posibil să ne eschivăm de la codificarea generală?

În prezent există această posibilitate (Părintele se referă la realităţile Rusiei, anului 2001 – n.
red.), în orice caz nominal, încă există. Noi acum putem să depunem o cerere de refuz. Mulţi creştini ne spun că la serviciu se văd siliţi să primească codul. Într-un colectiv format din 40 de oameni s-au găsit doi care au refuzat să ia numărul. Dar cât de diferit s-au comportat aceştia. Unul a refuzat categoric şi nu a luat numărul, altul, însă, a început să şovăie. S-a dus la un preot, care l-a prevenit asupra pericolului, dar acela nu s-a mulţumit cu atât. S-a dus la altul, care i-a dat blagoslovenie şi în cele din urmă a luat numărul. Ce s-a întâmplat, însă, cu cel care nu a primit numărul? Nu s-a întâmplat nimic. I-a telefonat directorul şi l-a întrebat: „Ai luat numărul?” „Nu şi nici nu am de gând să-l iau!” „Şi dacă vei fi concediat tot nu-l iei?” – l-a întrebat directorul. „Nu-l iau şi gata!” „Atunci poţi să lucrezi mai departe, eu nu te silesc.”, i-a comunicat directorul.
Vedeţi cum fermitatea duhovnicească, aplicată într-o chestiune de mântuire a sufletului trezeşte respectul involuntar, chiar şi la acele persoane care nu au o concepţie duhovnicească solidă.

Fermitatea propriilor convingeri ne îngrădeşte de multe ezitări. Nu ne putem bizui pe noi înşine, sau pe alţii care pot să modifice sau să schimbe ceva, ci ne punem nădejdea numai şi numai în mila lui Dumnezeu, în milostenia lui Dumnezeu. De ce oamenii s-au dezvăţat a se încrede în ajutorul lui Dumnezeu? Simplu, pentru că s-au dezvăţat a-L iubi pe Dumnezeu! Pentru noi şeful (ca şi cei apropiaţi, familia şi prietenii, lumea, într-un cuvânt – n. red.) e mai presus decât Dumnezeu Însuşi. Dacă şeful a zis că ne dă afară din serviciu, noi am şi dat fuga la circa financiară, ca să luăm numărul. Şi n-am fost decât ameninţaţi, fără a ne face nimic. Uitaţi-vă la primii creştini – nimic mai simplu, decât să te închini idolilor, atât – şi nici un fel de cazne. Vrei să fii creştin, n-ai decât, numai că trebuie să te închini la draci. Iar oamenii mergeau bucuroşi la chinuri şi dobândeau mântuirea. Cu alte cuvinte, printr-o singură acţiune de manifestare a voinţei lor ferme, ei îşi căpătau mântuirea. Noi deşi s-ar părea că slujim lui Dumnezeu, că vieţuim în prietenie cu El, ne lipseşte fermitatea să ne împăcăm cu El. Orice duplicitate, însă, este periculoasă, extrem de periculoasă pentru om.

Înseamnă că acceptarea acestor numere denotă faptul că suntem lumeşti?

Desigur, mulţi spun că lor le este totuna, că ei şi-au trăit traiul, iar acum nu se străduiesc decât pentru copii. Iubiţi fraţi şi surori, oare Domnul, având grijă de noi, nu va avea grijă şi de copii noştri? Ce este de preferat: să trăieşti o viaţă îndelungată pe pământ ori să obţii mântuirea întru Domnul? Sfânta Scriptură, Apocalipsa Sfântului Ioan, ne spun că oamenii, care vor primi pecetea antihristului pe trupul lor, vor fi loviţi de bube rele şi ucigătoare şi vor fi supuşi unor chinuri, încât „în zilele acelea vor căuta oamenii moartea, dar nu o vor afla; vor dori să moară, moartea însă va fugi de ei” (Apoc. 9, 6). Iar în cap. 14 al Apocalipsei scrie clar, că cei însemnaţi cu pecetea antihristului n-au nici o nădejde de scăpare. Ei vor fi pedepsiţi nu numai aici pe pământ, ci încă şi mai crunt, în iad, prin chinurile veşnice. Noi toţi ştim aceste lucruri şi vi le spunem acum nu pentru că am vrea să vă înfricoşăm. Citiţi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Sfânta Scriptură conţine toată plinătatea adevărului lui Dumnezeu, pe care noi, cu mintea noastră mărginită, cu greu îl putem recepta. Iată de ce Domnul a vorbit în pilde, pentru ca noi să-L putem înţelege mai bine. El vedea bine cât de materialnici erau oamenii. Acelaşi lucru se petrece şi astăzi. Cunoaştem Sfânta Scriptură, cunoaştem proorociile Sfântului Ioan, care ne-au fost transmise de Domnul Însuşi, dar gândul ne stă tot la subterfugii. Mulţi spun că ei vor face semnul crucii peste acest număr şi nu vor păţi nimic. Dacă-s aşa de deştepţi, să încerce, să facă cruce.

„Copiii tăi vor fi martorii împlinirilor profeţiilor din Noul Testament”

Părinte, oare se poate spune că noi acum trăim anume în acele vremuri, când se apropie împlinirea profeţiilor Sfântului Apostol Ioan Teologul, despre zilele din urmă?

În anul 1978, această întrebare i-a fost pusă stareţului Paisie. Voi răspunde cu cuvintele acestuia, care a spus: „Copiii tăi vor fi martorii împlinirilor profeţiilor din Noul Testament”. Noi nu vorbim de soroace, nici nu ne ocupăm de preziceri, ca nişte femei isterice. Bătrânilor înduhovniciţi, ca unor vase curate ale lui Dumnezeu, le-au fost revelate, din mila lui Dumnezeu, şi astfel de taine. Aceeaşi întrebare i-a fost adresată Domnului de către apostoli, iar Domnul le-a răspuns: „Învăţaţi de la smochin pilda: când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Mt. 24, 32). Vedem şi simţim cum lumea se mişcă tot mai aproape şi mai aproape de acele vremi. Însuşi tabloul evenimentelor din lumea duhovnicească nu mai lasă nici un fel de îndoială. În Apocalipsă scrie direct că oamenii vor primi pecetea, însă nu spune că toţi vor fi pecetluiţi. Cel ce se va feri de pecetluire şi va manifesta tărie de caracter, voinţă fermă, credinţă tare, va scăpa de groaznicul destin, atât în această viaţă, cât şi în cealaltă, unde ne vom afla după moarte. Dacă ne vom gândi la împărăţia lui Dumnezeu şi nu la împărăţia pământească, atunci şi legile împărăţiei cereşti vor deveni pentru noi esenţiale şi vitale. Dacă noi toţi nu vom putea gândi în afara dumnezeiescului adevăr, atunci nici răul nu se va atinge de noi, sub acea formă în care se revarsă asupra celorlalţi. În această privinţă nădejdea să ne-o punem numai în mila lui Dumnezeu. Chiar şi în vremurile din urmă, Domnul ne va acorda nemărginita Sa milostivire, păstrând Biserica noastră mântuitoare, după cum s-a zis, până la sfârşit, şi „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).

Părinte, de ce pentru multă lume împlinirea profeţiilor legate de vremurile din urmă suscită o stare de depresie, posomoreală, frică. Pentru mulţi aşteptarea venirii Domnului nostru Iisus Hristos este echivalentă cu o catastrofă iremediabilă, cu o pedeapsă cerească?

Frica pricinuită de păcatele comise umbreşte bucuria celei de a Doua Veniri, deşi atâtea şi atâtea generaţii de creştini o aşteptau însetaţi. Deştepţii au râs şi continuă să râdă de ei. Numai că, cei însetaţi de întâlnire, aceia L-au şi întâlnit pe Hristos, nu pe pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu. Păcătoşenia noastră, ca un văl des, acoperă ochii duhovniceşti şi aceasta, de asemenea, este un semn al vremurilor. Domnul ne acordă timpul necesar ca să trăim, ne dă posibilitatea să ne orânduim viaţa, dar în caz că omul nu înaintează, el începe să se degradeze şi merge spre pierzanie. Pământul nu este un tărâm al veşniciei – este un tărâm vremelnic – care astăzi ţi s-a dat, iar mâine ţi s-a luat. Aici, încă putem, să facem o alegere, iar dincolo, nimic nu se mai poate schimba. Cei care s-au deprins să vieţuiască cu Dumnezeu, vor spori în Domnul, vor spori în dreptate, se vor învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, iar cei ce l-au tăgăduit pe Dumnezeu, luptând împotriva Lui, vor merge cu siguranţă în iad. Domnul ne va ajuta şi nouă, cum le-a ajutat primilor creştini, care erau sfâşiaţi de fiare sălbatice sau erau supuşi la multe chinuri.

Hristos a pătimit pentru toţi şi ei la rândul lor erau mistuiţi de dorinţa de a pătimi pentru Hristos. Iată cum Hristos ne acoperă prin milostivirea Sa, iar noi, mici la suflet cum suntem, ne închipuim că am reuşit în toate şi vrem să păstrăm tot ce am agonisit numai pentru noi, pe vecie. Vecii vecilor ne vor fi aici. Tot ce ni s-a dat pentru un timp, se va lua de la noi, „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19). E îngrozitor să părăseşti această lume fără nimic; înseamnă că în zadar ai trăit pe pământ. Pentru a ne mântui, omul trebuie să atingă un anumit nivel duhovnicesc. Noi, însă, gândim la cele pământeşti, dobitoceşti, sufleteşti, iar cele dumnezeieşti rămân pecetluite cu şapte peceţi. Domnul se va lepăda de noi, dacă nu vom reuşi să trezim în noi înşine sentimentul de căinţă. Dacă nu ne vom strădui să ne curăţim de murdăria pe care am acumulat-o aici. Iată pentru ce avem nevoie de Biserică, de Dumnezeu, de iubirea de oameni.

Numai acela va scăpa de foc, care va rămâne credincios Domnului, legămintelor SaleÎn încheiere v-aş ruga Părinte, să răspundeţi la o întrebare importantă: în ce constă realmente, după părerea sfinţiei voastre, pericolul evoluţiei evenimentelor actuale din lume, la nivel duhovnicesc? Şi de ce anume trebuie să ne temem noi, creştinii ortodocşi?

Controlul economic total va pregăti instaurarea împărăţiei antihristului, ne adevereşte textul Apocalipsei. Fără un puternic sistem economic, care să-i permită să cucerească întreaga lume, antihristul nu va veni, deoarece nu va putea să conducă lumea, fără să aibă ostatici pe majoritatea oamenilor. Orice împotrivire din partea noastră contribuie la amânarea acelor evenimente, care totuşi vor trebui să se înfăptuiască. După părerea mea, primejdia cea mai mare este să ne lăsăm expuşi acestei prelucrări totale. Oamenii, însă, nu vor să audă de aşa ceva. Gândul le stă la ce vrei şi la ce nu vrei: la agonisirea de averi, la distracţii şi plăceri – un ospăţ al ciumaţilor – şi toate acestea astăzi când ne aflăm în preajma unor evenimente fatale. Pretutindeni domneşte lipsa de grijă şi nepăsarea duhovnicească, care sunt întreţinute şi de către mijloacele de informare în masă, care servesc cu slugărnicie aceluiaşi scop, deoarece s-a plătit deja pentru tot. Nu mai are rost să ne punem speranţa în unele personalităţi, sau altele, în cine ştie ce împrejurări favorabile. Trebuie să fim vigilenţi şi să ne orientăm atent în lume. Să nu ne lăsăm captivaţi de pasiuni şi de hazardul legilor pământene, fiindcă toate acestea ne îndepărtează cu succes de Dumnezeu. Totul depinde de faptul dacă am trăit sau nu în Hristos. Nimic nu poate fi ascuns de Ochiul atotvăzător. Despre Dumnezeu vorbesc mulţi dintre teologii contemporani, dar sunt ei oare capabili să arate calea cea dreaptă a mântuirii? Mântuirea noastră stă în nădejdea atotcuprinzătoare în Domnul şi în lumina acestei iubiri vom putea să vedem adevărata natură a lumii acesteia, pentru ca să prevedem primejdia fără greş şi să preîntâmpinăm dezamăgirile. Revenind la chestiunea codificării, aş dori să mai adaug, că nimeni nu ne poate da binecuvântare să luăm codul cu bare. Domnul ne-a dat voinţă liberă, care trebuie preţuită şi păzită, pentru că nu există dar de la Dumnezeu mai preţios şi mai mântuitor. Am văzut cândva cum se sacrifică oile. Înfioratoare privelişte! Imaginaţi-vă o turmă de cinci mii de oi mânate în ţarcul abatorului. Animalele simt miros de sânge şi încep să se agite. Cum s-o scoţi la capăt cu ele? După cum s-a dovedit e simplu: capul turmei este scos de pe banda rulantă, urcat pe esplanadă şi întreaga turmă se aliniază la rând. Berbecul însuşi este ultimul care împărtăşeşte soarta turmei.

Noi, cei scufundaţi în agitaţia lumii, în naivitatea noastră uităm uşor de noi înşine. Haideţi să nu uităm că lucrarea mântuirii noastre este lucrarea liberei noastre voinţe omeneşti. Domnul ne-a dat această voinţă, iar noi s-ar cuveni s-o înmulţim în Domnul şi nu în fărădelegi. Iată de ce este „fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul păcătoşilor” (Psalm 1, 1). De ce grăieşte Domnul despre fericirea celor ce nu merg în sfatul necinstei şi în calea păcătoşilor nu stau? De ce? De aceea că, într-adevăr lumea noastră arde în foc şi pară. Şi numai acela va scăpa de foc, care va rămâne credincios Domnului, legămintelor Sale, neţinând seama de nimic, de nici un fel de împrejurări pe care ni le poate zugrăvi închipuirea sau ni le poate istorisi altcineva.
Amin! Vino, Doamne Iisuse!
(Apoc. 22, 20).
Interviu cu Părintelui Ghenadie Emelianov, realizat de „Pravoslavnoe Radio”, Sankt Petersburg, cules în română şi extras din Revista Gând şi Slovă Ortodoxe N.10

“Şi i se vor închina ei (Fiarei) toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii, în cartea Mielului …” (Apoc. 13. 8 )“Şi am văzut o altă Fiară, ridicându-se din pământ; şi avea duă coarne, asemenea unui miel, dar vorbea ca un balaur”. (Apoc. 13. 11)“Şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe
robi îi va face să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul: numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei. Cine are pricepere să socotească numărul Fiarei; că e număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (Apoc. 13. 16-18)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: