Ecumenismul – dragoste sau interes?

Politică Ecumenistă...

După dispariţia dictaturii comuniste, Biserica şi neamul au de înfruntat alţi doi duşmani, mult mai vicleni şi mai periculoşi pentru sufletul nostru:
societatea civila de import (inspirată şi finanţată din exterior, ca şi comunismul) şi
ecumenismul inchiziţional, dar cu faţă umană (deci tot ca şi comunismul).

Când Engels a trimis la tipar cartea „Manifestul Partidului Comunist” (scrisă împreună cu Marx), a avut un dialog cu prietenii şi atunci a concluzionat cam aşa: tendinţa omului este de a fi egoist şi de aceea realizarea proprietăţii comune va duce la un dezastru. A intuit deci utopia şi dezastrul (numai în ultima clipă), însă orgoliul, teama de a nu-şi strica imaginea care deja se formase despre el, nu l-a lăsat să mai dea înapoi. Aşa este şi cu ecumenismul: toate sectele şi “bisericile” creştine au interesele lor, egoismele lor, care nu se vor împăca niciodată cu o teologie comună, care nu mai e a lor, ele pierzându-şi astfel identitatea. În plus, au şi interese (egoisme) materiale la care nu vor să renunţe. “Bisericile” neortodoxe nu vor cere niciodată „restitution in integrum” a credinţei şi dragostei dintâi, ci restituirea doar a clădirilor, a patrimoniului material. Dragostea pentru interes este mult mai mare decât interesul pentru dragoste! Şi aşa a fost de-a cursul întregii istorii. Oare n-am învăţat nimic din istorie?!

Apoi, dacă ecumenismul a ajuns să-i dezbine pe ortodocşi, pe cei dreptcredincioşi, de ce mai continuaţi?! Oare până când veţi mai mângâia obrazul lui Arie!? Căci nu faceţi decât să grăbiţi împlinirea proorociilor privind răcirea credinţei. Dacă-i iubim pe sectanţi, atunci să le spunem adevărul, căci adevărul îi va face liberi, iar iubirea fără adevăr este falsă. Se spune că se discută cu celelalte “biserici” creştine doar cele ce ne unesc, nu şi cele ce ne despart. Or, dacă avem ceva ce ne uneşte, aceea e temelia Hristos.

Biserica ce s-a construit pe aceasta Temelie de către alte minorităţi creştine sau secte este din paie şi nu trece proba focului (Duhului Sfânt). De aceea nu avem ce dialoga (negocia!) cu alte “biserici”. Iar dacă temelia comună e Hristos, să dialogăm (negociem!) cu Hristos, să ne rugăm la Hristos pentru ei. Nu-i judecăm noi, nu-i trimitem în iad, nu facem jihad, ci, din contra, ne rugăm la Domnul Hristos să-i mântuiască şi pe ei.

Se fac multe lucruri bune în Biserică, dar dacă nu se fac şi cele ce ne menţin credinţa curată, ci ecumenicizăm totul… În acest sens, noi, ortodocşii de rând, oile, ne simţim părăsiţi de păstori. Facultăţile scot pe bandă rulantă sute şi mii de teologi (ecumenişti), dar nu există o preocupare serioasă pentru a forma duhovnici, de care avem atâta nevoie. Intelectualii creştini, asociaţiile ortodoxe, marii duhovnici chiar, şi toţi cei care-şi înmulţesc talanţii, simt că, deşi există bunăvoinţă, nu există timp pentru noi. Nu ne bagă nimeni în seamă. Numai când greşim! Sau când suntem prea critici! Atunci toţi îşi fac timp pentru noi! Când vedem că păstorii noştri dialoghează permanent cu toţi ereticii şi politicienii, dar de noi nu se interesează decât când greşim, devenim geloşi, asemenea fratelui rămas acasă (fratele fiului risipitor). Şi n-ar fi nimic dacă fii risipitori (ereticii) s-ar întoarce acasă. Dar nici vorbă de aşa ceva. Ei preferă roşcovele spirituale din UE şi SUA. În majoritatea cazurilor, revenirea unora la ortodoxie se datorează sfinţilor, bunilor duhovnici şi oilor cuvântătoare, nu ecumeniştilor. Dacă dialogul ecumenic trebuie continuat (Ortodoxia fiind o şansă pentru viitorul Europei, dar şi pentru a forma un front comun în faţa globalizării), atunci să o facă preoţii şi ierarhii români aflaţi peste graniţe şi o comisie specializată din ţară. Nu toţi ierarhii, nu tot clerul, nu toţi credincioşii. Suntem toleranţi, ospitalieri, dar nu ne amestecăm, nu slujim împreună până nu avem aceeaşi credinţă, cea dreaptă. Şi sfinţii închisorilor se simt părăsiţi sub ecumenism, cum au fost şi sub comunism. Sunt ignoraţi pentru că, mulţi dintre ei, au fost legionari (patrioţi, iubitori de neam)! Pentru ei nu se fac pogorăminte cum se fac pentru eretici. Căci ecumenismul respectă corectitudinea politică, transformând-o în corectitudine teologică, în ideologie teologică, dacă se poate spune aşa ceva.

Cu alte cuvinte, Biserica nu face politica sa, dar face politica altora. Ecumenismul este deci o ideologie utopică, are şi un limbaj de lemn (nu este ierarh numit în ultimii 15 ani care să nu declare în cuvântul de înscăunare că va face totul pentru întărirea ecumenismului!), îi adună ca un magnet pe toţi yesmanii (oportuniştii, caprele) şi îi manipulează pe puţincredincioşi într-o direcţie evident (!) nefirească.

Hotărârii Sf. Sinod de a urma calea ecumenismului îi lipseşte ecumenicitatea (şic!), adică nu are consensul întregii Biserici – Trupul lui Hristos (sinod, cler şi popor dreptcredincios). Putem repeat cuvintele lui Mircea Vulcănescu (cel ce a spus “Să nu ne răzbunaţi”) de acum 60 de ani: „Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!”” (Gal. I, 8 )”.

Când papa s-a convins că ecumenismul a luat-o pe un drum fără întoarcere (chiar făcut cu forţa, inchiziţional), a numit biserica catolică ca fiind singura biserică adevărată, dând astfel drumului înfundat al ecumenismului şi un punct final: papa de la Roma! Apoi trimite “Opus Dei” în România (oficial, căci practic era aici de mult). Probabil vor un papă ortodox! Nu slav, nu grec, ci latin, adică român şi… controlat de Opus Dei (Apropo… cei care iau măsuri împotriva antiecumeniştilor sunt posibili colaboratori ai Opus Dei sau… membri). Se crede probabil că un papă ortodox infailibil ar revigora credinţa în Occident şi, în acelaşi timp, Biserica Catolică ar câştiga o parte din Ortodoxie (eficient, nu?). Desigur, vor promite că vor renunţa apoi la erezia infailibilităţii, la Filioque şi la celelalte, dar tradiţia lor este de a nu-şi ţine promisiunile în întregime. Dacă iubeşte Ortodoxia, atunci orice papă poate schimba macazul fără probleme, că este infailibil!

[În “Biserica” Catolică papa este “vicarul” (înlocuitorul) pe pământ al Fiului (Hristos) din cer. Iar dacă Duhul Adevărului purcede şi de la Fiul (Filioque), adică purcede şi de la papa (!) – înlocuitorul Fiului, atunci papa este infailibil, tot ce spune el este adevărat, căci este de la Duhul Adevărului. Erezia Filioque a erodat fundamentele “Bisericii” Catolice timp de un mileniu şi jumătate de la formularea ei şi până la proclamarea infailibilităţii papei (1870), indulgenţele, inchiziţia, primatul papal şi multe alte erori fiind urmarea materializării aceluiaşi Filioque. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut Trup, prin Naşterea lui Hristos, tot aşa “Eroarea s-a făcut trup”, s-a materializat deplin în 1870, prin papa – “infailibilul”, “vicarul” lui Hristos].

Se mai poate face totuşi ceva? De curând Părintele Iustin Pârvu s-a întâlnit cu PF Daniel. Poate se vor mai întâlni şi alţi mari duhovnici cu Patriarhul nostru. Speranţa noastră este ca aceste întâlniri să nu fie asemenea celei dintre Moise şi Faraon, ci aceleia dintre Sfântul Francisc de Assisi şi papa (poate nu întâmplător Părintele Arsenie a pictat şi un sfânt catolic – Francisc de Assisi – la Biserica Drăgănescu!), adică sperăm să fie ascultaţi şi duhovnicii noştri aşa cum sunt ascultaţi reprezentanţii altor culte şi cum sunt ascultaţi politicienii. Cum ne vom da seama dacă au fost ascultaţi? Simplu. Biserica Ortodoxă Română (ierarhii în primul rând, dar şi cler, mireni) va renunţa la ecumenismul agresiv şi îşi va asuma trecutul său colaboraţionist. Poporul îi va ierta deoarece Biserica a fost victimă, nu călău. Dacă nu, politicienii vor controla permanent viaţa eclezială prin dosarele CNSAS şi prin mass-media, urmarea fiind persecuţia antiecumeniştilor, subminarea valorilor tradiţionale (Sfânta Tradiţie, învăţătura Sfinţilor Părinţi) şi relativizarea credinţei, pentru ca România să corespundă cerinţelor iluministe ale UE şi ale globalizării. Adică: răcirea credinţei şi, într-un final, apostazia. Cine îşi asumă acest risc (pentru el şi pentru păstoriţii lui), de fapt, nici nu este credincios, ci doar un ideolog teolog care-şi doreşte scaunul mai mult decât crucea şi decât mântuirea, asemenea lui Lucifer!

Ioan Cişmileanu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: