ONU vs. Creştinismul: Cazul IUGOSLAVIA (scurt)

Motto: “Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui” (F. Ap. 4, 26)

Pentru impunerea Noii Ordini Mondiale, arhitecţii acesteia, au avut în vedere distrugerea naţiunii-stat, a familiei şi a credinţei creştine. Atingerea acestor scopuri este posibilă doar prin elaborarea unor strategii prin care să fie subminaţi şi distruşi aceşti trei piloni pe care se sprijină edificiul social.

Una dintre aceste strategii urmăreşte dezintegrarea naţiunii-stat, sub presiunea diviziunilor interioare.[1] Aplicarea practică a acestui concept poate fi urmărită studiind spargerea conglomeratului etnic (sârbi, croaţi, macedoneni, albanezi, etc) şi religios (ortodocşi, catolici, musulmani, ş.a) iugoslav. După 15 ani de lupte şi manevre diplomatice au rezultat un stat preponderent catolic (Croaţia), unul majoritar ortodox (Serbia), câteva multireligioase (Bosnia, Macedonia, etc.) şi… Califatul Mafiot – Kosovo [2].

Creaţie a Statelor Unite şi susţinut – făţiş sau din umbră – de unele puteri occidentale, această formaţiune statală poate fi definită ca fiind: „…primul stat de tip mafiot, condus de Hasim Thaci, care reprezintă interesele celor 15 clanuri albaneze specializate în traficul de droguri, de arme şi de persoane. Dezmembrarea ilegală a Serbiei – contrară Rezoluţiei 1244/1999 a ONU – o continuă pe cea a Iugoslaviei din anii ’90 şi este prezentată ca un pas înainte pe calea păcii şi stabilităţii regiunii [3]. Acest stat, „captiv al Mafiei”, extinde, de facto, capul de pod musulman din Europa şi constituie un vârf de lance implantat în trupul ortodoxiei din balcani. Dincolo de declaraţiile diplomatice, în care termenii de „democraţie” şi „autodeterminare” sunt folosiţi doar pentru a masca realitatea crudă, conceptul musulman care a stat, şi stă, la baza Declaraţiei unilaterale de independenţă a provinciei Sârbe Kosovo poate fi sintetizat astfel: „Noi, islamiştii, nu facem distincţie între civilizaţi şi noncivilizaţi, între inocenţi şi non-inocenţi, singura distincţie pe care o facem este între musulmani şi necredincioşi. Viaţa unui necredincios în Islam nu are nici o valoare”[4].

Iugoslavia: 1.Bosnia şi Herţegovina, 2.Croaţia, 3.Macedonia, 4.Muntenegru, 5a.Kosovo, 5b.P.A. Voivodina, 6.Slovenia

Declaraţia îi aparţine lui Omar Bakri, agent MI6 şi omul de legătură, pentru o vreme, al albanezilor kosovari cu autorităţile şi serviciile secrete britanice. Acesta este celălalt plan al tragediei iugoslave, mai puţin mediatizat, chiar ocultat de mass-media internaţională – dincolo de poziţii geostrategice, interese economice şi zăcăminte fabuloase [5] – războiul religios, războiul împotriva ortodoxiei. În teren acesta s-a materializat în distrugerea, cu tunul sau prin dinamitare, sub privirile impasibile ale soldaţilor din forţele internaţionale de pace a bisericilor şi mânăstirilor ortodoxe, prin alungarea creştinilor din zonele de conflict. Astfel, circa 250 de mii de sârbi au fost forţaţi să ia calea exilului din Krajna, în 1995, în timpul ofensivei croate. Comandantul acestei acţiuni de purificare etnică şi religioasă – denumită Operaţiunea “Storm” (Furtuna) – a fost liderul UCK, Generalul de brigadă din armata croată Agim Ceku. Bilanţul total, însă, al refugiaţilor sârbi depăţeşte 1 milion de oameni, ceea ce constituie cel mai mare exod din Europa de după cel de al II lea război mondial.

Şi când armata sârbă era pe cale să elimine formaţiunile paramilitare UCK din Kosovo, Statele Unite şi prietenii ei din Alianţa Nord Atlantică (NATO) au atacat Serbia – în Sfântul şi Marele Post, în timp ce în războiul din Irak bombardamentele au fost oprite în timpul Ramadanului – bombardându-i oraşele, terorizând populaţia şi distrugând întreaga infrastructură civilă a acesteia. La acest veritabil genocid a fost parte şi România, ţară soră ortodoxă, făcându-se astfel vinovată, mai mult moral decât material, de complicitate cu agresorii, fără a medita la cuvintele Mântuitorului: „cine scoate sabia de sabie va pieri”.

După iugoslavizarea balcanilor, termen care defineşte fărâmiţarea statelor sub pretexte etnice şi religioase vine la rând Rusia, aflată şi ea în vizorul SUA şi a aliaţilor ei. Această putere mondială este vizată şi urmează a fi destructurată şi fărâmiţată, în ceea ce se numeşte Operaţiunea „End Game”(Joc Final), prin încercuirea cu baze americane, urmată de ruperea acestui colos statal în trei zone: Rusia Europeană, Rusia Siberiană, şi Rusia Orientală. Ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de „Doctrina Bush” reprezintă, de fapt, continuarea politicii de izolare a URSS, începută în perioada interbelică şi continuată după cel de al II-lea război mondial de preşedintele Harry Truman, şi de Ronald Reagan, în anii ’80. Roadele acestei politici de îngrădire (containment) s-au văzut în căderea comunismului în Europa de Est şi declararea independenţei fostelor republici sovietice (ţările Baltice, Ucraina, etc), în dezmembrarea Iugoslaviei şi în politica de penetrare a SUA în republicile ex-sovietice din Asia Centrală (Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, etc.). Astfel, Rusia este mărginită la sud de un zid de foc al ţărilor musulmane, care poate oricând să dea o conotaţie religioasă relaţiei dintre cele două părţi. Cea ce de fapt s-a şi petrecut în conflictul ruso-cecen, când militari ruşi au fost martirizaţi din cauza credinţei lor în Hristos.

Şi cum America, în sine, este un imperiu al răului, al necredinţei, avem adevărata dimensiune a „cruciadei pentru democraţie” dusă de america în lume. Demo(no)craţie care, în fapt, este un comunism perfect, o dictatură feroce, camuflată sub tot mai uzatul concept de democraţie şi pe care America este hotărâtă să o impună peste tot în lume, cu orice mijloace, inclusiv cu forţa armelor. Aceasta este ilustrată şi de noua strategie americană de securitate, „Defense Planning Guidance (DGP), elaborată de neoconservatorii americani, în frunte cu vicepreşedintele Dick Cheaney. Planul propune ca SUA să-şi menţină o superioritate militară zdrobitoare atât pe sol, cât şi în aer, pe mare şi în spaţiul cosmic, prin care să prevină orice rivalitate atât din partea prietenilor cât şi a inamicilor Statelor Unite. În altă ordine de idei „Doctrina Bush” are în vedere posibilitatea de a ataca preventiv orice stat care SUA socoteşte că îi ameninţă interesele, inclusiv cu armament nuclear [6].

După cum se vede, în lumea unipolară în care trăim, Rusia este aproape încercuită de Statele Unite şi de aliaţii ei, pe de o parte de ţările musulmane, care sunt tot mai insistent curtate de Casa Albă, pe de altă parte de forţele Alianţei Nord Atlantice, alianţă „care s-a lărgit în contradicţie cu statutul său iniţial, defensiv”, după cum aprecia diplomatul rus Evgheni Primakov.

În acest context nu putem decât să ne întrebăm, la fel cum o face şi ultimul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov: „Vrea oare America să se lupte cu restul lumii? Vrea să-şi construiască un imperiu? Eu cred că nu va reuşi!”.

Şi se mai poate pune o întrebare: Cine conduce, de fapt, America?…

_________________________________
[1] „În cadrul structurii statului, să ne ataşăm de scoaterea în evidenţă a respectului obligatoriu faţă de diversitatea de culturi, de popoare, de religii şi de etnii, cu prioritate faţă de noţiunea de „unitate naţională”; acest lucru ne va permite să divizăm mai eficace populaţiile statelor-naţiuni şi, astfel, să le slăbim autoritatea şi capacitatea de manevră. Împins la limite extreme, dar pe plan internaţional, acest concept, în viitor, va determina etniile diverselor naţiuni să se regrupeze pentru a-şi revendica fiecare, individual, propria participare la Putere; ceea ce va sfârşi prin a ruina naţiunile şi a le face să se fragmenteze în războaie intestine interminabile. Când naţiunile-state vor fi astfel slăbite prin toate acele lupte intestine, toate întemeiate pe recunoaşterea Drepturilor minorităţilor la independenţă, când naţionaliştii divizaţi în diferite facţiuni culturale şi religioase se vor confrunta orbeşte în lupte fără nici un rezultat posibil, când tineretul îşi va fi pierdut complet contactul cu propriile sale rădăcini, atunci vom putea să ne servim de Naţiunile Unite pentru a începe să impunem Noua Ordine Mondială” (Serge Monaste, Protocoalele de la Toronto, Ed. Samizdat, 1995)

[2] Ziua, Dosare ultrasecrete, nr. 501, 15 martie 2008
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] „Kosovo deţine unele din cele mai bogate zăcăminte minerale cunoscute pe plan mondial: cărbune, zinc, aur, platină. Aici se află, de pildă, exploatarea minieră Stari Trg, a treia exploatare de zinc pe plan mondial. Se crede că bateria următorului deceniu va fi cea pe bază de zinc. […] Potrivit directorului ansamblului minier, Novac Bjelic, „Bătălia pentru Kosovo se dă pentru mine, nimic altceva. Kosovo este un fel de Kuweit al Balcanilor. De pildă Kosovo posedă rezerve de 7 miliarde de tone de cărbune” […] Potrivit experţilor, rezervele de lignit din Kosovo ar fi suficiente Europei în următoarele 13 secole! […] Stabilirea bazelor americane pe glob – aşa cum este cazul bazei Bondsteel din Kosovo – ţine seama de interesele geostrategice, dar şi de cele geoeconomice ale SUA. Prezenţa Bondsteel lângă oleoductul Ambo şi marile resurse mineraliere din Kosovo explică mai mult insinuarea SUA în Balcani, decât dorinţa de autodeterminare a albanezilor kosovari” (Vladimir Alexe, Ziua, Dosare ultrasecrete, nr. 499, 1 martie 2008).

[6] Ziua, Dosare ultrasecrete, nr. 507, 26 aprilie 2008.

A. ISIDOR

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: