„Acesta este din neamul nostru!”

Sf. Serafim de Sarov

„În anul 1780 Prohor (Părintele fiind frate de mănăstire atunci – n.red.) s-a îmbolnăvit greu, tot trupul i s-a umflat, iar el, răbdând aceste crude suferinţe, zăcea fără murmur în aşternutul patului său aspru, înţelegând parcă de pe acum, prin iluminări lăuntrice primite de la Duhul Sfânt, că suferinţa este o lege de neînlăturat a sfinţeniei.
După aparenţă era hidropică. Suferinţa a durat trei ani, din care jumătate bolnavul i-a petrecut în pat. Cu toate acestea, din gura lui n-a ieşit niciodată vreun cuvânt de cârtire, ci s-a încredinţat pe sine întreg, cu trup şi suflet în mâna Domnului, Căruia se ruga fără încetare, spălând patul său cu lacrimile sale, după exemplul psalmistului, care în mijlocul şi a bolilor se ruga zilnic zicând: Cu lacrimile mele spăl patul meu (PS. 6, 7).[…]
În cele din urmă temându-se pentru însăşi viaţa suferindului, Pahomie (egumenul mănăstirii) i-a propus cu hotărâre să cheme doctorul. Fericitul, însă, cu încă şi mai mare hotărâre, s-a lepădat de orice ajutor doctoricesc zicând: „Eu, sfinte părinte, m-am încredinţat pe mine cu totul Doctorului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici. Iar dacă dragostea voastră găseşte de cuviinţă, drept hrană de întărire în drumul suferinţei mele, întrarmaţi-mă pe mine, sărmanul, pentru Domnul, cu cereasca doctorie, adică cu Preacuratele lui Hristos Taine”. […]
După Sfânta Liturghie, Prohor a fost spovedit şi împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine, în patul său de suferinţă. Şi iată că, după Sfânta Împărtăşanie, i s-a arătat lui într-o negrăită lumină, Prea Sfânta Fecioară Maria, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu şi, întorcându-se cu îndumnezeita ei faţă către Sfântul Ioan, a zis, arătând cu degetul către Prohor: „Acesta este din neamul nostru!”. Apoi a pus mâna ei cea dreaptă peste capul bolnavului şi îndată materia care umplea trupul său a început să curgă printr-o deschizătură apărută în partea dreaptă a trupului. În scurtă vreme după aceea, Prohor s-a vindecat cu desăvârşire şi numai semnul rănii, ce a servit ca loc de scurgere a bolii, a rămas pentru totdeauna pe trupul lui, ca o mărturie a vindecării sale dumnezeieşti”

(Arhim. Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov, viaţa, nevoinţele şi învăţăturile, Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2004, pag. 68-70)

† † †

„Aici pătimea dureri de nesuferit, zăcând aproape mort şi cu toate acestea nu voia să primească nici un fel de medicament şi nici chiar hrană. Aşa a zăcut el opt zile şi opt nopţi. Atunci, pierzând orice nădejde de însănătoşire, fraţii au trimis după doctori, care venind şi consultând pe Serafim, i-au găsit ţeasta capului sfărâmată, câteva coaste rupte, pieptul strivit, tot corpul, pe diferite părţi, acoperit cu răni de moarte şi s-au minunat cum a putut să rămână printre cei vii, după astfel de lovituri. […]
Şi iată că, în momentul în care au dat de ştire că vine părintele egumen, Preacuviosul Serafim a aţipit şi a fost cuprins de un somn uşor şi tihnit. În timpul acelui somn el a avut o dumnezeiască vedenie, asemănătoare cu cea pe care o văzuse mai înainte, când era bolnav de hidropică, fiind încă în rânduiala de frate. S-a apropiat de el Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în porfiră împărătească şi înconjurată de o negrăită slavă cerească. După ea veneau Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Oprindu-se la patul bolnavului Preasfânta Născătoare a arătat cu degetul (de la mâna dreaptă) asupra lui, apoi întorcându-se cu sfânta ei faţă în partea unde erau doctorii a spus: „De ce vă osteniţi?”. După aceea, întorcându-se către Părintele Serafim, a rostit: „Acesta este din neamul Meu”. După aceea , această vedenie la care luau parte şi cei care erau de faţă, dar fără să bănuiască a luat sfârşit.[…]
După aceea Serafim a început a se linişti, căci simţea uşurarea durerilor şi treptata revenire a puterilor. Nu mult după aceea el s-a ridicat din pat şi a început să umble prin chilie, iar seara s-a întărit cu puţină hrană. Şi chiar în aceeaşi zi, el a început să se îndeletnicească, puţin câte puţin, cu nevoinţele lui duhovniceşti de mai înainte”

(Idem, ibidem, pag. 116-117)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: