Minunea înfricoşătoare şi nemaiauzită a Sfîntului Spiridon al Trimitundei (ruşinarea „catolicilor”)

Sfîntului Ierarh Spiridon al Trimitundei, ruşinătorul „catolicilor”

Astăzi, 25 decembrie după calendarul apusean (12 decembrie a calendarului ortodox), Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe cinstitul Ierarh Spiridon al Trimitundei, marele făcător de minuni.

„Sărbătoare luminată, praznic cu totul sfinţit ne stă înainte; veniţi, credincioşilor, să ne bucurăm de el! Că pe toţi ne cheamă la el ospătătorul duhovnicesc, Spiridon; a lui este masa dumnezeiască, minunile cele strălucite şi faptele cele nemuritoare. Să urmăm blîndeţii lui, nerăutăţii, bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni, cu care printre arhierei a strălucit ca o lumină” (Stihovna 1, Vecernia Mare)
“Cine va numara minunile tale, Ierarhe Spiridoane, de Dumnezeu înţelepţite?“

Pentru acest sfînt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti Nichifor şi Sozomen pomenesc şi aceasta: “El era foarte sîrguitor în păzirea rînduielii bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a dumnezeieştii Scripturi, neschimbînd nici un cuvînt din cele scrise în sfintele şi cele fără de prihană cărţi.”

***

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.” Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare.

Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.”

Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic – niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.

În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit.

(va urma)

Fragment extras din articolul integral: MDN.md sau Areopagul.blogspot.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: