Martiriul părintelui Florea Mureșan

Părintele Florea Mureșan (1907 – 1961)

S-a născut la 8 iulie 1907 în satul Ciubanca, județul Someș (azi Cluj) din părinți țărani. Școala primară a făcut-o în sat (1913-1919), iar liceul la Dej (1919-1926). În anii 1926-1930 a urmat studiile la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj și la Facultatea de Litere și Filosofie. Din noiembrie 1930 până în iulie 1931 a urmat studii în Franța, la Universitatea din Strasbourg, ca bursier al Patriarhiei; catehet la școlile primare din Cluj, septembrie 1931 – iunie 1932. Căsătorit în 4 iulie în Ocna Sibiului cu Eugenia Adam, hirotonit diacon la 7 iulie și preot la 9 iulie 1932. Preot la Râșca de Sus (protopopiatul Huedin), 1 august 1932 – 1 ianuarie 1934; preot la Catedrala din Cluj, 1 ianuarie 1934 – 31 octombrie 1938 (și în continuare, între septembrie 1939 – 30 iunie 1946). În 1935 se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, absolvită în 4 aprilie 1938 cu teza Obligațiunea morală. Între 1 noiembrie 1938 – 31 iulie 1939 a studiat la Universitatea din Berlin ca bursier al Fundației „Humboldt”, unde își pregătește teza de doctorat despre Responsabilitatea morală. Din 1 septembrie 1939 până la 30 iunie 1946 este profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, secția Practică, alături de Prot. Simion Curea (profesor de muzică și tipic între 1940-1945) sau Pavel Șendrea (duhovnic între 1945-1947) și numit în același an în care murea preotul prof. Andrei Buzdug, autor a patru volume de predici.

Va rămâne în Cluj și după Dictatul de la Viena (31 august 1940). Abia în 1945 și-a putut relua legăturile cu Facultatea de Teologie din Cernăuți, acum fiind doctorand (1945-1948) cu teza Cazania lui Varlaam și promovat doctor în Teologie la București, noiembrie 1948. În martie 1946 i se acordă parohia Cluj I și conducerea Protopopiatului Cluj (protopop: 1946-1949). În același an devine profesor titular la Academia Teologică din Cluj (1946-1952) și apoi preot la biserica „din Deal” (1948-1952). A colaborat la gazete și reviste din Cluj și Sibiu, a publicat mai multe broșuri și cărți, dovedindu-se un bun povestitor (predicator), catehet și istoric. În locuința sa activa cenaclul literar condus de medicul Victor Papilian, în tinerețe fost ateu militant și apoi devenind un creștin convins. Valeriu Anania, participant la acest cenaclu, îl prezintă pe părintele Florea Mureșan ca „om așezat, blajin și harnic, foarte instruit și cult…”[2].

Firea sa mistică și așezată, trecutul prolific pe plan pastoral, educativ și cultural, determină arestarea sa și a soției la 16 iunie 1952, expulzarea din Cluj și ducerea la Canal până în 1953. Acolo a promis lui Dumnezeu că, de va fi eliberat, va construi o mănăstire, ceea ce s-a și întâmplat. Eliberat în primăvara lui 1953, a preluat parohia vacantă Suciu de Sus (Maramureș), protopopiatul Lăpuș. Soția sa, arestată și condamnată, va fi obligată să-l părăsească, astfel că va pleca singur în parohie cu gândul de a se călugări. Aici va fi preot până în 1958 și va construi un schit la Breaza (parte de hotar a comunei Suciu, numită astfel) între 1954-1957. Schitul era format dintr-o bisericuță din lemn și două chilii. Peste săptămână, locuia aici, rugându-se, meditând și studiind, deoarece casa parohială era ocupată de activiștii de partid. Cu toată comportarea ireproșabilă, în noaptea de 11/12 iunie 1958 este arestat din nou, batjocorit și bătut, purtat prin Târgu Lăpuș și Baia Mare și condamnat la Satu Mare la 25 de ani de muncă silnică „pentru spionaj, subminarea autorității de stat, sabotarea colectivizării comunei” și altele. Închis la Aiud, va mai fi scos viu o singură dată: la 6 mai 1959 ca martor al acuzării împotriva pr. dr. Liviu Galaction Munteanu și a pr. prof. Ioan Bunea. Pentru curajul său de a nu recunoaște vinovăția acestora va pri mi pedeapsa unor chinuri inimaginabile curmate prin moartea sa din 4 ianuarie 1961. La fel ca părintelui L. G. Munteanu, trupul i-a fost aruncat în groapa comună [3].

Părintele Florea Mureșan a fost un preot și un profesor de mare vocație, un părinte iubitor al tuturor, cu credință și jertfelnicie neclintită, murind pentru Hristos ca un martir. În 1937 îl vedem ocupându-se îndeaproape de mișcarea Oastea Domnului. Într-un raport către P.S. Nicolae Colan precizează următoarele: a participat la o adunare ostășească la Cluj, în 31 ianuarie și 7 februarie la Cluj, respectiv Someșeni, asistând la un program înălțător și vorbind la sfârșit despre sfințirea vieții, respectiv textul 2 Timotei 4, 6-8 privind lupta cea bună. Nu s-a situat pe poziția tranșantă, contrară mișcării misionare a Oastei, dar cu simțul critic observa și „înclinări ce trebuie stăvilite de prezența duhovnicească și canonică a preotului”, deci încadrarea totală în Biserică. În 1 februarie 1937 adresează o cerere Episcopiei exprimându-și dorința de a lucra cu această mișcare; colaborarea aceasta ar fi adus roade frumoase pentru Biserică, el fiind pe atunci preot al Catedralei din Cluj și altfel ar fi fost privită aici Oastea  Domnului. Tot din referatul său aflăm că întâlnirile acestea la Cluj existau mai bine de un an. Din păcate, gestul său a fost interpretat de unii preoți (chiar și de protopopul Clujului) ca anticanonic, în consecință, pentru a nu provoca tulburări, renunță la această colaborare. Peste o lună (10 martie) va fi cerut insistent de frații ostași din Cluj (Poenaru Dumitru) și Someșeni (Biji Gheorghe) pentru a le fi conducător, precum și un sediu de întâlnire aflat în proprietatea Episcopiei. Nu știm în ce stadiu au evoluat lucrurile. [4]

Mai târziu, în parohia Suciu de Sus (1953-1958), categoria de salarizare 3/3, s-a apucat cu multă vigoare de lucru. A curățit și înfrumusețat biserica, a condus și efectuat lucrări de reparare a drumurilor și a podurilor dărâmate, lucrări de igienizare a localității pe care conducerea politică nu reușea să le facă, dar pentru care va fi acuzat de subminarea autorității de stat. Tot ca un cap de acuzare învinuirea de sabotare a muncii în CAP prin îndemnarea oamenilor de a nu participa. În fapt, el strângea oamenii la biserică unde făcea rugăciuni și apoi împreună, se duceau la seceratul recoltei. De altfel, ura lenea și lipsa de îngrijire a gospodăriilor. O altă acuză: sabotor al comerțului socialist. În fapt, a combătut cu tărie beția și alte patimi reușind să reducă urmările alcoolismului. A combătut și petrecerile necuviincioase și învăța poporul o mulțime de cântece religioase. Cucerea auditoriul (avea darul de a atrage oamenii, în special tineretul) printr-o deosebită putere de actualizare, prin făptura sa cu barbă patriarhală, cu glasul când tunător, când de o cuceritoare blândețe, cu privirea când senină, când fulgerând asupra păcatului. Părintele dorea o trăire intensă în Hristos, lepădarea formalismului și schimbarea vieții. Îndeosebi punea accentul pe Spovedanie și Împărtășanie. Adesea le spunea călugărilor din Rohia să nu părăsească rugăciunea și cântarea nici în biserică, nici în chilie și nici la ascultări, căci acestea alungă pe diavol în afara hotarelor mănăstirii. A dorit să îmbrace chipul monahal, în cererea sa către Episcopie spunând că: „de la data acestei arhierești binecuvântări, înțeleg să intru sub ascultarea starețului legiuit potrivit Regulei”; să poată suplini și pe mai departe parohia Suciul de Sus (18. 03. 1955).

Starețul mănăstirii, protos. Justinian Chira, scrie la rândul său episcopului Colan: „prin statornicia ce o arată în cererea sa dă dovadă a fi vrednic să intre în rândul smeriților viețuitori de chinovie; de aceea cu adâncă smerenie mă rog să binevoiți, Prea Sfințite Stăpâne, a ne da arhiereasca binecuvântare să se tundă întru monah Părintele Florea Mureșanu” (Rohia, la 7 octombrie 1955) [5]. Refuzându-i-se cererea și nefiind în sat casă parohială, părintele și-a zidit o căsuță proprie cu paraclis în cătunul Breaza, la opt kilometri distanță de centrul satului, loc pe care îl dorea schit de sinestătător, nu înainte de a arăta în ce condiții umilitoare a trăit douăzeci și două de luni, obligat să locuiască în casele unor credincioși. În caz de refuz, preciza el, „dacă acest fapt indispune «aparatul politic» vă rog să-mi comunicați primirea demisiei mele din postul de la Suciul de Sus” (11. 01. 1955). De altfel, preotul Procopiu Cotuțiu din Larga, un sat apropiat, sprijinea încă din 1953 ideea construirii „mănăstirii” de către „bunul și harnicul preot Mureșan”, iar oamenii din lunca Agrieșului și de la poalele Țibleșului erau hotărâți să contribuie cu bani și cu muncă. Mănăstirea ar fi, spune pr. Cotuțiu, și un loc de întărire a Ortodoxiei în mijlocul „atâtor pete foste greco-catolice” și s-ar forma „un centru religios de mare importanță pentru biserica noastră ortodoxă și pentru viitor. S-ar face o mare greșeală dacă nu s-ar face această Mănăstire” (2 septembrie 1953).

Neprimind răspuns, lucrările au mers înainte, dar fără vreo aprobare. Preotul află că numai Sfântul Sinod poate aproba și-i adresează un memoriu, la 24 octombrie 1955. Aici arată că sfințirea urma să se facă în primăvara lui 1956 (deci lucrările avansaseră mult) pe un loc foarte potrivit. „În mijlocul lui se află o mică colină pe care dacă s’ar face biserica cu pridvor ar putea asista la serviciul divin 10.000 de credincioși (…) Ar fi un centru religios foarte potrivit pentru toți credincioșii în jurul Țibleșului și Maramureș și bieții Lărgeni s’ar bucura de preot pururea.” Patriarhia trimite înapoi petiția, Episcopiei Clujului (nr.9705/1955).

Părintele Florea, spre deplină siguranță a ctitoriei sale, donează Episcopiei casa personală cu terenul din jur „cu scopul de a se întemeia un schit cu viață aspră, după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, întru cinstea Reîntregirii bisericești a neamului românesc din Transilvania, închinat Sfintei Treime, cu Hramul a doua zi de Rusalii.”. Printre condițiile puse erau: să rămână duhovnicul schitului atât cât va voi și va putea și că oriunde s-ar săvârși din viață să fie adus și îngropat sub stejarul dintre drumuri (condiții rămase numai pe hârtie). El dorește ca schitul să fie „vatră de lumină și de mântuire pentru neamul meu românesc”. „Primește, Doamne, jertfa ce s-a adus. Căci Tu, Doamne, ne-ai dat această țară frumoasă pe care Maica Fiului Tău și Mântuitorului nostru și-a ales-o să-i fie grădină. Ție se cuvine să Ți-o închinăm și Ție să-Ți ridicăm Sfinte Altare în toate văile ei fermecător de frumoase. Și fă, Doamne, ca să răsară iarăși pe plaiurile Transilvaniei schiturile și mănăstirile care i-au fost odată podoabă iar neamului cetăți de apărare și mântuire sufletului. Desbinarea le-a dărâmat. Acum suntem iarăși una. Chiamă-le la viață, Părinte Atotputernic și Bun” [6]. Semnează în fața episcopului Teofil Herineanu, Cluj, 17 aprilie 1958.

După cum se vede în aceste cuvinte, va fi pus toată ființa sufletului său în stare de rugăciune pentru neamul și Biserica din care făcea parte. Schitul va deveni în scurt timp un loc de pelerinaj, dar va fi și supravegheat permanent de Securitate.

Părintele Florea, în cei cinci ani de păstorire la Suciu de Sus, a organizat multe pelerinaje atât la Rohia și la Nicula, cât și la mănăstirile din Moldova și Oltenia unde era cunoscut și așteptat cu drag. Participa regulat la hramul Mănăstirii Rohia (15 august) și era foarte apropiat de Mănăstirea Nicula unde a suplinit pe starețul Varahiil Jitaru cinci zile, când acesta a fost nevoit să lipsească, deși părintele Florea nu era monah și se afla la o depărtare considerabilă, de unde rezultă faima duhovnicească și prețuirea avută în întreaga Episcopie (iulie 1953) [7]. După puțin timp de la arestarea sa (12 iunie 1958), schitul a fost incendiat împreună cu cele două camere de locuit și s-a mistuit cu tot ce era în el (cărți, veșminte, icoane), împărtășind soarta ctitorului său [8].

Fabian SEICHE

Extras din Revista Gând și Slovă Ortodoxe N.33

_______________________

[1] Anuar 1990-1992, Cluj-Napoca, 1998, p.13.

[2] Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995, p.134; despre Victor Papilian cf. Pr. Prof. Ioan Bunea, Din galeria marilor convertiţi, Cluj-Napoca, 1998, p.270.

[3] Pentru date bio-bibliografice a se vedea Anuar I, 1990-1992 al Institutului Teologic din Cluj, Cluj-Napoca, 1998, p.307-310; Cornel Felecan, Monografia Bisericilor Ortodoxe din Cluj-Napoca, teză de licenţă, Cluj-Napoca, 1998, pp.23-24; Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Patmos, Cluj, 2001, p.173-174; Florea Mureşan, Grai şi suflet românesc, Ed. Arhidiocezană, Cluj, 1997, Studiu introductiv de pr. lect. Dorel Man; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2002, ediţia a II-a, p.324; Alexandru Moraru, Învăţământul teologic universitar ortodox din Cluj, Cluj, 1996.

[4] Arhivele Arhiepiscopiei Clujului, Dosar III-41-933.

[5] id, III-469-925.

[6] id, III-292-948.

[7] Idem, III-478-948.

[8] Despre această perioadă, în revista „Renaşterea” de la Cluj, nr.9/sept.1990, p.5, medic Ioan Buteanu; Pr. dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989, Bucureşti, 1994, p.78.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: